Nu știu dacă am citit vreodată ceva mai pătrunzător, mai autentic și mai sincer despre limba maternă. Un adevărat thriller. Cu pasiuni, drame personale, chinuri existențiale... Dar și cu incursiuni în istoria noastră nu prea veche şi, din păcate, într-atât de repede uitată, cu aventuri pline de suspans în care a încăput până și o veritabilă course-poursuite, iertat fie-mi acest franțuzism, o davada în plus că și autorul acestor rânduri își are povestea proprie cu limba pe care o vorbește și folosește pe „hârtie”.

Este a doua carte a Tamarei Cărăuș pe care o citesc și dacă prima, „Capcanele identităţii”, m-a intrigat mai mult intelectual, în cazul în care îmi este îngăduit să mă exprim astfel, „Limba de hârtie” m-a pasionat cu adevăratelea. Nici faptul că e scris negru pe alb „eseu” pe copertă, nici numeroasele referințe și citate spre și din lucrări cu adevărat științifice nu au știrbit din acest efect al romanescului, cu un adevărat fir epic, cu personaje mustoase, cu un „eu liric” omniprezent și celelalte componente caracteristice altor genuri literare.

Mai mult decât atât, pentru cineva care a avut de furcă în viața lui cu lingvistica, care face căsnicie cu o lingvistă, cartea e o bombonică, nectar și balsam pentru suflet! Noțiunile și teoriile îmi sunt cunoscute, iar faptul că rămân în carte abordate simplu, fără prețiozitate pseudo livrească (ceea ce îmi evită frustrările din cauza unor eventuale deficiențe de memorie), nu doar că nu îngreunează acel fir epic despre care scriam mai sus, ci îi conferă o nuanță specifică, aproape intimă.

Dar cititorul ne-inițiat în științele despre limbaj nu ar trebui să se teamă, dimpotrivă, va avea ocazia să guste (autorul nu comite niciun faux pas de gust, dozele „ştiinţifice” fiind perfect digerabile de către orice minte cât de cât ageră) dintr-un domeniu delicios, căci, vorba lui Păcală: „Ce poate fi mai bun decât limba, cinstite boierule?”

Mi-am revăzut și propria mea poveste de dragoste cu limba română, acel „love story” nesfârșit, în plină desfășurare, despre care scrie Tamara... M-am revăzut la vârsta de 10-11 ani, atunci când deconsideram „limba mamei”, cam din aceleași motive ca și autorul, doar că noi, în orașul Bălți, o sacrificam de tot, de dragul unei alte limbi, cea rusă... Trebuia să fim în rând cu lumea... Tot un fel de „ascensiune” socială. M-am revăzut cum mi-o reapropriam din nou, revenind la ea umilit, ca un câine vinovat ce se apropie de stăpân cu coada între vine. M-am revăzut în momentele când m-am autoînfiinţat un cavaler al limbii, al alfabetului latin, fără frică şi reproş, atunci când am început a scrie cu caractere latine la școală, înainte de apariția decretului oficial. Eram singurul care a îndrăznit, dacă nu din școală, cel puțin din clasă... M-am văzut străduindu-mă să stăpânesc acea „limbă de hârtie”, poate cu mai puțin zel decât autorul cărții, dar cu aceeași motivație... Apoi m-am văzut apărându-mi „siboletul”, limba mamei, cu aceeași înverșunare cu care am apărat și asaltat grafia latină și „limba de hârtie”, fiind ferm convins că nu există loc și nici motive pentru a le opune...

Poate că avem noi, basarabenii, un raport mai specific cu limba română, mai dramatic, mai profund, care ne frământă și ne lasă cicatrici mai adânci... O fi, nu sunt chiar sigur. Dar cu siguranță că acest „love story” al nostru merită o carte ca acea a Tamarei Cărăuș!