Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
5 juillet 2017 3 05 /07 /juillet /2017 17:01

Eram mic. Nu știu câți ani să fi avut. Acea vârstă când te încurci printre picioarele adulților, iar ei te înconjoară, te pășesc sau se împiedică de tine, dar fără a te dojeni, căci încă nu ai împlinit anii la care ai merita probozeală…

Eram la bunei. Era vară. Duminicele lumea ieșea la drum, la taifas. În fața ogrăzii buneilor mei, chiar la poartă, la umbra unui cireș bătrân, era o laiță. Și la acea laiță veneau femeile să mai scarpine limbile și să pună lumea la socoteală. Vai și-amar era să intri în gura femeilor! Gura femeilor era o întreagă lume și nu se cuvinea s-o superi. Dacă te luau ele la scărmănat, păzea! Ți se luau la depănat toate păcatele și toate virtuțile, era acolo și pledoarie de avocat și rechizitoriu de procuror, iar sentința era necruțătoare, deși niciodată definitivă... Acest mecanism, gura lumii, funcționa mai abitir decât orice forță coercitivă imaginabilă. Nu voiai să intri în gura lumii, vă asigur, nu voiai!

Într-o duminică din astea, deci, stăteau femeile de vorbă, iar noi, copiii, eram vreo trei mucoși, ne jucam pe-alături. Creștea un pâlc de nalbă pe acolo și am început a căuta colăcei că să-i mâncăm (am mai întâlnit și alte denumiri ale plantei – cașul popii, covrigei, nalbă mică – în fine, planta se cheamă savant Malva neglecta, dar toți acei care au mâncat în copilărie colăcei nu au cum să greșească). Și chiar găseam! Și chiar mâncam! Aveam strâns fiecare câte un pumnișor întreg!

La un moment dat s-a prins mămuca ce făceam. Ce ne-a zis mi-a rămas gravat în memorie pe vecie prin incongruitatea celor spuse atunci: „Nu mâncați, măi copii măi, din astea... Ce, n-aveți ce mânca acasă?” Apoi după o pauză a mai adăugat: „E-he, câtă lume a crăpat pe foamete de la colăceii iștia...” Să zic că m-am speriat atunci tare, nu pot, căci dacă ar fi fost cu adevărat periculos, sărea bunica ca arsă. Și nici nu cred că ar mai fi crescut iarbă rea pe acolo: ar fi prășit-o tătuca nemilos, la fel precum nu se zărea fir de mătrăgună ori de masalari nici în ogradă, nici pe-alături... Tonul ei, liniștit și calm, aproape contemplativ, nu indica vre-un pericol oarecare... Cu toate acestea, în imaginarul meu de copil încă mult timp s-au proiectat adevărate filme horror cu oameni care crapă literalmente după ce mănâncă colăcei. Mie și astăzi mi se face pielea ca la găină când văd colăcei... Ori zârnă, pomușoare negre (Solanum nigrum), pe care le mâncam când eram copil și despre care bunica mi-a zis același lucru. Atunci, mămuca nu a vrut să ne spună nimic mai mult. Se gândea, pe semne, că și-așa s-a scăpat cu vorba... Ne-a liniștit doar că nu-i otrăvitoare și că nu vom păți nimic...

Câțiva ani mai târziu, eram și eu mai mare deja, a venit Gorbi cu „perestroika” și „glasnosti”. Limbile au început a se dezlega și bunica ne-a povestit mai multe. Bunelul nu mai era, iar mămuca era totuși precaută cu noi. Poveștile sale erau bine plivite și îngrijite, potrivite pentru urechile unui copil de 12 ani... Sunt sigur că dacă ar fi trăit mai mult ne-ar fi povestit și alte lucruri... Dar nu a fost să fie.

De pe atunci țin minte o altă vorbă de-a ei, probabil cea mai dură destăinuire pe care am auzit-o de la ea: „Atunci nu se făceau gropi de doi metri ca amu... Numa’ cât să-ncapă un om. N-avea lumea putere de săpat. Era vlăguită... Iar dacă făceai o groapă mai adâncă, până te duceai acasă să-ți aduci mortul la țintirim, când te întorceai – era plină... Că dacă venea unul cu mort și vedea o groapă mai adâncă, nu mai făcea alta: acolo-l arunca pe al lui...

Seceta roşie

Eram deja în Franța când am văzut pe undeva scris despre cartea Larisei Turea „Cartea foametei”. Am întrebat acasă, în Moldova, dar nu mai erau prin librării. Apoi am întrebat de toți prietenii mei din România. O prietenă bună, Monica Vlad, a căutat-o și mi-a trimis-o. A găsit-o într-o librărie la Constanța. A fost cea mai grea lectură din viața mea. Nu vă pot spune cât m-a costat. Cartea asta a rupt din mine, fiecare pagină era un paloș care se abătea asupra-mi... Era imposibil să citesc din ea mai multe zile la rând. Aveam nevoie să ies la suprafața, aveam nevoie de aer, să respir. Apoi plonjam din nou... Și abia atunci înțelegeam cu adevărat ce-mi zicea bunica. Toate se legau. Acele frânturi de fraze, de istorioare, auzite de la mămuca Anica, dar care erau totuși șlefuite și lipsite de profunzimea și amploarea tragediei, căpătau o cu totul altă dimensiune...

Cum să vă explic? Spre exemplu, toată viața tătuca se mândrea cu seminţa de cartofi pe care o avea. Și am mâncat și noi din acea seminţă mulți ani după ce a plecat în lumea celor drepți. Toată copilăria mea știam că mămuca a făcut lăicere din petici la stativele pe care le fecuse tătuca cu mâinele lui și care stăteau desfăcute în podul casei. De unde aveau buneii cartofii? De ce nu mai făcea bunica lăicere? De ce din petici? Știam și că în primăvara lui 1947 tătuca Ștefan pusese în pământ coji cu ochiuri și nu cartofi întregi, din care adusese în vară o căruță întreagă acasă, așa de bună era acea seminţă! Știam că acei cartofi au fost aduși de la Lviv, dar.. de ce coji?... Ați făcut deja legătură? Știți răspunsul? Nu? Citiți cartea Larisei Turea!

În 1946 sovieticii le măturaseră literalmente casa. Au luat până și peretarii cu covoarele de pe pereți. Până și sapele de prășit... Pentru a supraviețui, tătuca, care se pricepea la tâmplărit, a făcut stative, iar mămuca a făcut lăicere din fâșii de petici, căci de unde lână? Bunelul le-a dus la Lviv și s-a întors cu un sac de cartofi. Acei cartofi au fost curățați mai din gros, cu grijă să fie păstrate ochiurile. Și acele coji cu ochiuri au fost sădite în primăvară... Și din acea seminţă de cartofi am mâncat și eu... Dar nici acest lucru nu spune totul. Din „Cartea foametei” aflam că existau grupuri de bandiți călări, care urmăreau trenurile (cu unul din acestea a călătorit probabil și bunul...). Înarmați cu căngi, le aruncau pe tren și trăgeau jos tot ce se anina în cârlig: saci, oameni... Câți nu s-au mai întors din acele călătorii?...

Alte exemple? Cât duce carul!...

Au mai fost şi alte lecturi: „În gura foametei” de Alexei Vakulovski, „Duşmanul de clasă” de Igor Caşu... Le am acasă. Aşteaptă să fie citite şi de copiii mei.

„În gura foametei” a fost montat pe scenă în 2014 la Chişinău. Spectacolul a fost premiat la gala premiilor UNITEM 2015. În baza cărţii Larisei Turea a fost montat un alt spectacol, „Seceta Roşie”. Luni, 26 mai, Moldova 1 a difuzat premiera spectacolului, de la Teatrul Naţional Iaşi.

Este oare suficient? Nu cred... Are perfectă dreptate Vasile Botnaru atunci când spune că foametea din 1946 – 1947 trebuie să fie prezentă în programul şcolar! Cu un capitol întreg... Poate chiar mai multe... Eu aş zice că e necesară o abordare pluridisciplinară chiar!...

Citiţi, priviţi... Apoi să decidă fiecare cum să trăiască cu această povară mai departe...

Seceta roşie

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans Dări cu păreri
commenter cet article

commentaires

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher