Rămân mai puțin de două săptămâni până la primul tur al alegerilor prezidențiale din Republica Moldova. Niciodată de când există aceast blog și am privilegiul să mă adresez unui public, poate nu suficient de numeros, dar select (cine altul să aibă răbdarea să-l citească?), nu am avut tupeul să vin cu recomandări sau să chem deschis pentru a vota pentru un candidat sau partid anume. Mă refer doar la primul tur, bineînțeles, și la parlamentare.

Dar de fiecare dată am insistat și am chemat la vot! Autorul acestor rânduri face parte din generația care a visat cu adevărat la democrație. Am visat să putem alege liber, în cunoștințǎ de cauză, puterea care să ne guverneze. Acest vis adolescentin s-a transformat, paradoxal, într-un fel de credință. Paradoxal zic, căci ceea ce am sperat noi a fost totuși altceva, iar acei care au profitat din plin de așa-numita „tranziție” nu contenesc să ne repete că de vinǎ de starea de fapt de astăzi este anume „democrația”... Acei aleși atunci democratic de către niște alegători inexperimentați și euforici nu mai vor să plece și încearcă să ne convingă că zarurile sunt aruncate și că nu are rost să-i „deranjăm” inutil. Poate tocmai din această cauză și se sapă atât de zelos la temelia acestui edificiu, și așa destul de fragil, căci sunt perfect conștienți de faptul că doar niște veritabile și sănătoase procese democratice pot să-i detroneze.

Dar oare nu ne-am lăsat noi deja convinși? Devine din ce în ce mai dificil, și nu doar în Est, să aperi valorile democratice. „Dacă alegerile ar putea schimba cu adevărat ceva, ele ar fi fost demult interzise”, cine nu cunoaște acest dicton? Și câte altele... „Toți sunt la fel” e o altă constatare, cu iz de sentință, pe care o auzi de peste tot... Argumentul acesta din urmă ar fi chiar foarte ușor de demontat, e suficient să te uiți mai atent la personajele care se lansează în campanie electorală. În special, la acei care nu reușesc să fie aleși. Chiar și la noi, oare nu a încercat un Brega sau un Brânzan (pentru a nu-i pomeni decât pe aceștia) să adune semnături pentru a-și putea înregistra oficial candidatura? Putem desigur acuza „sistemul” de impermeabilitate, dar faptul rămâne fapt: cu toate apelurile lansate, ei nu au reușit să adune semnăturile necesare. A cui e vina? A lor? A noastră? Ori a „sistemului”? Iar atunci când ne alegem conducătorii pe care-i alegem oare e de vinǎ „democrația”?

În faptul că ne lăsăm amăgiți de promisiuni vane e doar vina celui care minte ori și a celui care crede? Și nici nu putem să ne plângem astăzi de lipsă de informație... Minciunosul, cert, rămâne minciunos și nu-l spală nimeni de păcate, dar el minte doar în măsura în care suntem noi capabili să-l credem. Putem zice că politicianul este, fără a greși prea mult, o curvă cu două fețe, dar limitele ipocriziei lui sunt fixate de către noi. El nu este potlogar și hoț decât atunci și în măsura în care simte că poate s-o fie. De fiecare dată când zicem că politicianul e un potlogar ar trebui să ne dăm seama că vorbim despre noi înșine. Altfel spus – fiecare popor își merită guvernanții... Încă o banalitate, nu-i așa?

Ce poate fi mai confortabil pentru o putere bine înșurubată decât absenteismul masiv? Nu credeți? Vedeți ultimile alegeri parlamentare din Rusia: doar 47% de procente din alegători s-au prezentat la urne... Rezultatele le cunoașteți: până și acei câțiva deputați care se opuneau regimului au dispărut din „Duma de stat”... Iar filmulețe demascând cum se umpleau urnele de vot în Rusia au fost din nou în topuri pe Youtube. Și acum să vă gândiți bine: când e mai ușor de falsificat alegerile, când secțiile de votare sunt vide sau atunci când se votează masiv?

E omniprezentă astăzi o expresie: „stat capturat”. Că o utilizează politicienii și scribii cu „jurnaliștii” (nu pot să nu pun ghilimele aici) pe care îi au în soldă se poate lesne înțelege. Dar molima a pătruns peste tot. Chiar și persoane tefere la cap aruncă cu „stat capturat” în dreapta și în stânga fără noimă. Numai că dacă e să stai și să te gândești bine, acest stat nu a fost niciodată mai puțin „capturat” decât acum! Eu nu pot să uit cum pe timpurile babacului Voronin până și un paznic la primărie era angajat doar dacă era membru PCRM. Ori să ne aducem aminte de asaltul Antenei C cu Euro TV? Ori un alt exemplu, despre care nu am mai vorbit până acum: într-o localitate din sudul țării o primărie a primit o alertă extrem de îngrijorătoare de la un veteriniar. A murit o vacă. Erau suficiente elemente care indicau că ar putea fi... antrax! Vă dați seama ce înseamnă acest lucru?... Primarul avea un singur telefon interurban, dar de pe care i s-a interzis categoric să sune în afară de chestii de partid. Ținând cont de gravitatea situației, primarul a încălcat „regula” și a început a suna autoritățile abilitate de la Chișinău. Spre nenorocul său, tocmai atunci a fost sunat de la „centru” (de la partid). Telefonul era ocupat. Să vă zic ce a pățit, ori ba?... Care antrax?! Partidul era important! (Și antraxul? Pentru a completa anecdota, primarul a făcut până la urmă ce a crezut bun de făcut. Singur. Și s-a trecut cu bine. Dar poate nici n-a fost antrax...)

Mai discutăm despre „stat capturat”? Dar nu ne place oare nouă să credem anume asta, să nu facem nimic, să ne văicărăm și să cadem pradă coțcarilor de tot felul? Adică ne comportăm exact așa cum și se așteaptă, ca niște inși „capturați”, convinși din start că totul e bătut în cuie, totul e decis în altă parte. Aș putea spune și „sclavi”, dar această noțiune și-a cam pierdut din greutatea semantică, la fel precum sintagma „principii și valori”, de altfel. Iată, un exemplu recent: Gofman face niște declarații uluitoare la un canal de televiziune. Procuratura îl cheamă să depună mărturii. A fost Gofman la Procuratură ori ba? Cu ce ne-am ales, în afară de speculații și văicăreli despre „statul capturat”?

Statul suntem noi toți și cu cât mai puțini cetățeni „capturați” are cu atât mai puțin e „capturat” și el. Și noi ar trebui să ne comportăm ca niște cetățeni liberi! Să nu plătim acolo unde nu-i de plătit, să ne apărăm drepturile în instanță, să cerem explicații oficial, să impunem respecatrea legii de către toți... Să depunem, elementar, plângeri și mărturii la Procuratură. Chiar dacă suntem conștienți că deseori scârțâie și nu funcționează. Chiar dacă eforturile pe care le depunem sunt triple față de ce ar trebui să fie, greu e doar la început, atunci când majoritatea respectă legea, politicianul nu are de ales... Cineva trebuie să înceapă să rupă această spirală vicioasă! Ori poate e mai ușor așa cum este? Hai, sincer, nu e oare mai ușor?

Alegerile și actul de a vota fac parte din exact aceeași paradigmă. Da, e mult mai ușor și mai confortabil să spui „totul e decis dinainte” și... să nu mergi la vot, privind dezbateri la televiziunile politicianului pe care-l susții și rumegându-ți fierea, a câta oară. Fiți pe pace, televiziunea respectivă vă va demonstra că aveți dreptate să-i priviți, că statul este „capturat” și că totul e decis din start. Și ce câștigăm noi din asta? Sau, mai bine zis, cine are de câștigat din asta?

Există și un alt argument, destul de des invocat, care este adus de acei care proneazǎ absenteismul: „De parcă votul meu ar schimba ceva...” Este probabil molima cea mai grea de combătut. În epoca unui (fals!) individualism acerb, atunci când absolut totul este făcut pentru a „pune în valoare” egocentrismul consumatorului, pardon, al cetățeanului, adică al alegătorului; atunci când fiecare își numără like-urile și share-ule de pe rețelele de socializare; atunci când de peste tot ți se spune „Ești important! Tu decizi ce și când să cumperi!” devine foarte greu să conștientizezi și să accepți că votul tău este doar unul din milioane... Virtutea democrației este exprimarea colectivă în care individul este diluat în masă. Și valoarea votului fiecăruia este similară cu valoarea unui alt cetățean cu acte în regulă care nu adună sute și mii de aprecieri pe Facebook sau repostǎri pe Twitter... Și mai complicat este atunci când candidatul „tǎu” nu iese în turul doi. Cum să votezi pentru un altul?... Mai ales atunci când ieși dintr-o campanie electorală în care ai învățat să-i urăști pe toți, în afară de al tău? Nu-i mai ușor să ieși în stradă și să încerci să răstorni o putere „nelegitimǎ” (fiindcă tu, omul care se crede important, nu ai votat pentru ea)?... Și unde ajungem? Ce facem dacă, odată ajunși în stradă, ne întâlnim cu o altă ceată de protestatari care luptă pentru altă „legitimitate”?

Da, dragii mei, oricât de dificil nu ar fi de acceptat, dar democrația nu este altceva decât un contract social (unicul valabil!) care implică umilință (recunoașterea valorică a votului propriu) și toleranță față de o majoritate care, se prea poate, nu a votat la fel. Și, nu în ultimul rând, responsabilitate individuală și colectivă. Fiindcă democrația nu funcționează cu adevărat decât atunci când marea majoritate a cetǎțenilor voteazǎ.

Este dezolant să constați cum a fost erodată, an după an, guvernare după guvernare, încrederea noastră în democrație. Elitele politice au reușit, cu timpul, să șubrezească acei trei piloni pe care se ține un sistem democratic solid: procesul electoral propriu-zis, accesul la informație și sistemul educațional.

Dar a renunța astăzi la dreptul la vot, a refuza să votezi (chiar și în condițiile actuale și indiferent de motivația fiecărui), este o abdicare. Și o participare activă la ceea ce se cheamă astăzi „stat capturat”.

Eu unul voi vota. De fiecare datǎ când voi avea posibilitatea. Chiar dacă voi rămâne ultimul care o mai face... Mǎcar și pentru a avea dreptul moral sǎ zic cǎ aleșii nu-și îndeplinesc mandatul acordat.