Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
15 septembre 2016 4 15 /09 /septembre /2016 00:15
Nesimţitul la „prirodă”

Cei mai mulţi nesimţiţi ştiu că nu au voie să facă anumite lucruri. Dar le fac doar pentru violentarea asistenţei, pentru oripilarea ei amuzată. Nesimţitul se hrăneşte din stinghereala celorlalţi şi găseşte în ea îndemnul de a fi nesimţit şi cu alte prilejuri. Aşa cum pofta vine mâncând, jubilaţia nesimţirii sporeşte cu fiecare gest care iese din normă şi-i perplexează pe martori.

Radu Paraschivescu, Ghidul nesimţitului, (Humanitas, 2013, p.21)

 

M-o răzghit! Nu, nu vă grăbiți să dați în mine, eu știu că DEX-ul atestă forma verbală „a răzbi”, dar aici anume așa se cere scris, cu toată conotația semantică supărată, proprie locului.

 

Am cel puțin trei ani de când tot mă apuc de acest text, dar de fiecare dată se găsea altceva, mii de alte urgențe și indulgențe, speranțe vagi, care mă făceau să-l amân, să zic că lasă, ne mai civilizăm și noi poate cumva, poate... Dar iată că nu poate. Și mi-am zis și eu că nu se mai poate să aștept. 

 

În 2006 Radu Paraschivescu publică „Ghidul nesimţitului”, devenit bestseller de atunci. Și dacă tot intenționam să scriu despre nesimțire, nu puteam să-mi permit să nu caut corespondențele de rigoare în acest manual de referință. Mi-ar fi fost și mie mai ușor: scoteam un citat-două de acolo și nu mai asudam și eu la buricele degetelor tapând acum. Dar se pare că specificitatea fenomenului pe care vreau să-l descriu e prea mare, ori arealul nesimțirii este cu adevărat de necuprins și îmi rămâne și mie loc, helas, pentru o completare, fără pretenții de a egala ghidul sus-menționat.

 

Nu știu dacă specimenul respectiv este răspândit și în alte părți, nu prea văd ce l-ar împiedica, de altfel, dar în spațiul pruto-nistrean această sub-specie are o densitate extrem de mare și nocivitatea lui parazitară e devastatoare. Voi încerca deci să-l descriu cu meticulozitate, deși sunt conștient de faptul că vom rămâne departe chiar și de tratate apărute acum trei secole precum L’Histoire naturelle a lui Buffon, măcar și din simplul motiv că legea nu ne permite vivisecții, cu toate că tentația e mare...

 

Arealul de răspândire al nesimțitului pe care îl vom descrie aici sunt spațiile verzi de orice fel, iazurile, ștrandurile, râurile, tot ceea ce în vocabularul lui primitiv încape în noțiunea de „prirodă” (rom: „natură”). Nesimțitul va căuta cu predilecție un loc cât mai imaculat, mai sălbatic, mai pitoresc, mai ferit, deși aici intervine și prima lui dilemă: chemarea pur animalică de a-și lăsa amprenta asupra unui loc încă neumblat, de a marca un nou teritoriu, intră în conflict cu necesitatea nesăbuită de a fi văzut și admirat de alții, de a-și afirma supremația asupra semenilor... Până la urmă el reușește, de cele mai multe ori, să le împace pe ambele, reușind astfel să-și maximizeze rentabilitatea în valuta aia, cunoscută doar de ei, de nesimțiți. Vom menționa de asemenea și caracterul sezonier al manifestării acestor indivizi. Ei proliferează în zilele cu soare, frumoase, iar numărul lor atinge cote maxime în perioade estivale, de vacanță.

 

Dacă e să ne refirim la mijloacele de locomoție, atunci vom fi obligați să menționăm că nesimțitul se deplasează doar cu mașina. Aici bunul simț (cu toate că îi vom simți deficitul acut pe tot parcursul acestui text) ne obligă să precizăm că nu acest lucru îl definește. Ne aflăm în fața unui simplu exercițiu de logică de liceu: „Multă lume vine la iarbă verde cu maşina” + „Toţi nesimțiții se deplasează în maşină„ nu înseamnă deloc că „Toţi acei care vin la iarbă verde cu mașina sunt nesimţiţi”. Acestea fiind spuse, vom insista totuși asupra faptului că mașina îi este nesimțitului indispensabilă. În primul rând fiindcă autoturismul individual este și un mijloc de demarcare, mai mult: de intimidare a celorlalți. Astfel, cu cât e mai scumpă maşina, cu atât nesimțitul se simte mai în apele lui. Iar pentru ca efectul să fie desăvârșit, atunci când se deplasează, pe un drum de țară, să zicem, personajul nostru merge cu viteza maximă posibilă, stârnind nori de praf care se va așeza peste toți acei care se vor nimeri în area respectivă. În al doilea rând, nesimțitul mai are nevoie de mașină și pentru a transporta celelalte elemente constitutive ale decorului pentru spectacolul în care va fi protagonistul principal. Astfel, un Porsche Cayenne care-ți trece cu viteză pe alături, ridicând pereți de praf, este exact ceea ce riști să suporți atunci când stai și tu liniștit pe malul Nistrului... Dar aici nu atât modelul automobilului contează, cât viteza. Te poate colbăi destul de bine şi o Ladă răblăgită. Noroc că sticla cu apă e astupată și ai cu ce-ți clăti gura de firicelele de praf care încep a-ți scrâșni printre dinți... Dacă ai avut alte merinde, biscuiți ori o bucată de pâine ceva neacoperite, poți să le dai la pești. Mă rog, e o distracție și asta. Altceva, în afară de a scrâşni din dinţi, ce poţi face?

 

Mașina îi mai este indispensabilă nesimțitului încă pentru ceva: ea are boxe. Liniștea, ciripitul păsărilor, foșnetul frunzelor sau mai știu eu care alte prostii romantice de care ai sperat să profiți nu au nicio valoare pentru noul-venit care se instalează alături. Nesimțitul are nevoie de spațiu. De tot spațiul, inclusiv acel auditiv. De aici încolo ești condamnat la „Vladimirskii țentral” (din repertoriul de muzică de pușcăriași rusească), alternativa manelelor în spațiul geografic la care mă refer, un soi de bubuială gen rap sau hip-hop de cea mai proastă calitate sau, în cel mai fericit caz, o denaturare cumplită care aduce a folclor moldovenesc și care se mai joacă pe la unele nunți (unii îi zic pe-aici și „haltură”, adică „de mântuială”). Pe toată perioadă observațiilor (care a durat mulți ani, prea mulți ani) nu a fost atestat niciun alt gen de muzică, dacă însuși cuvântul „muzică” poate fi aplicat acelui deșeu sonor care irupe din subwoofer-ele mașinilor de nesimțiți.

 

Ajunși la fața locului, nesimțiții încep a ieși din mașină (sau mașini), căci ei nu se deplasează niciodată de unii singuri, ci în grup, cu soţíi, plozi, casă și purcel după ei. Când zic „purcel” nu este doar o figură de stil, căci deseori pe portiera deschisă țâșnește afară o javră în patru labe, căreia îi spunem în limbaj curent „câine”, excitată la maximum de posibilitatea de a ieși afară și de a alerga fără lesă și fără botniță. Ea aleargă aiurită peste tot, se pișă pe toți copacii (marchează și ea teritoriul), cu limba scoasă din care îi curg balele și poți să te consideri norocos dacă nu a dat și peste tine această fericire să te marcheze cum ştie ea, ori dacă nu a reușit să-ți șparlească sandwichul uitat fără supraveghere. Consideri că ai noroc și dacă potaia este doar un spaniel micuț ceva, dar se nimeresc și dobermani, rotweileri sau chiar pit-bulli, iar stăpânilor le este fix în pix dacă copiii îți stau ciucure agățați de gâtul tău de frică ori ba... El are alte griji pentru moment, căci continuă să se instaleze gospodăros. Din portbagajul mașinii sunt scoase mormane de merinde și baterii de băuturi, răcoritoare și nu prea. Alcoolul, în cantități pantagruelice, care trebuie să stea la rece e băgat în apă, nevestele se apucă de tăiat salături, iar bărbații se ocupă de foc. Îmi veți spune că nu e mare lucru reprobabil, căci fiecare din noi merge din când în când la un frigărui, chiar și subsemnatul, dar nesimțitul își are tabieturile lui care tocmai şi îi conferă titlul de nesimțit. După cum şi urmează:

 

Cât timp adulții sunt „ocupaţi”, odraslelor li se înmânează înghețate, ciocolate sau semințe de floarea soarelui, răsărită, toate în pachete lucioase care imediat se regăsesc în iarbă, tufarii din împrejurimi sau chiar aruncate pe apă. Adulții, repet, sunt ocupați și ei nu au timp, tocmai acum, să se ocupe de educația ecologică a progeniturilor. Nici nu au cum, la o adică, după cum o vom vedea mai departe. Nu poți inculca ceva cuiva dacă îți lipsește.

 

Odată cu eliberarea mașinii de conținutul ei sare dopul și de la prima sticlă. De acum încolo, orice gest ori treabă va fi acompaniat de gâlgâitul băuturilor slab sau tare alcoolizate. Fără întrerupere.

 

Așa dar, bărbații aprind focul. Chiar dacă lipsa locurilor special amenajate ar putea să le diminueze din ratingul de nesimțit, eroul nostru găsește cum să fenteze acest inconvenient minor. Focul trebuie neapărat aprins pe o bucată de sol cu iarbă proaspătă. Mai an, în locul în care mergem la scăldat am numărat tocmai treisprezece! focare cu pământ pârjolit și mă îndoiesc să fi fost tocmai treisprezece grupuri de nesimțiți odată launloc... Focul se aprinde cu lemne descărcate din mașină, dar nec plus ultra în acest exercițiu este să scoți bărdița și să tai crengi direct din copacii dimprejur. Noroc că lemnele verzi nu prea ard...

 

Cât arde focul, grupul, încălzit destul de bine deja, se pornește la scăldat. Aici nu putem să nu pomenim de un ritual, prezent practic invariabil. Întotdeauna se găsește câte o muierușcă care, din varii motive, fiziologice, ori pur și simplu nu are costum de baie, ori mai știu eu din ce altă fobie acvatică, nu vrea să se scalde. În acest caz bărbații se cred obligați s-o apuce de mâini și de picioare ca s-o bage în apă cu de-a sila. Ori, drept variantă mai soft, să umple o găleată cu apă și să i-o verse în cap. Și astea se întâmplau cu mult înainte de tot felul de Ice bucket challenge. Bineînțeles, ceea ce cred ori văd ceilalți, prin definiție, nu mai contează. Apoi, pe măsură ce cheful avansează, bărbații mai fac periodic incursiuni în apă, hârjonindu-se mai dihai ca copiii, îmbrâncidu-se, trăgându-se unul pe altul la fund ori lansându-se în competiții de înot din ce în ce mai periculoase. Aceste nămile de peste un centener reușesc până la urmă să monopolizeze și planul de apă, căci nu se găsește multă lume care să riște o coliziune cu aceste corpuri lipsite de rațiune.

 

Petrecerea continuă, e în toi, se vorbește tare, tot mai tare, de la început pentru a acoperi elementar vacarmul care răsună din boxe, apoi pur și simplu pentru că sunt cu toții chercheliți, și aici asistăm și la un soi de competiție, sunetul boxelor e dat din ce în ce mai tare, iar chefliii ajung practic să strige unul la altul, vocabularul devine din ce în ce mai pipărat, niciun dicționar de argou sau injurii nu reușește să încăpă întreg arsenalul lingvistic utilizat, el devenind în ultimii ani și poliglot, arealul lexical fiind îmbogățit de emigrații veniți să se destindă și să scape de stress. De plozii lăsați din capul lor nu-și mai aduce aminte decât rareori câte o mamă, țipetele căreia se aud epizodic din norul de fum și alcool: „Vaniuşa, ieși chiar amu din apă, dacă ți-am grăit, că dacă ajung la ține îți rup urechile!”, strigăt la care Ionel nu mai reacționează, știind foarte bine că mumă-să nu-și va ridica tocmai acum poponețul ca să vină să-l caute.

 

Dezmățul intră în faza lui de apogeu, căci se aud deja și chiote, apoi nu e rar ca să se pună și pe un danț deșănțat pe picioare din ce în ce mai puțin sigure. Pe toată durata acestui dezmăț din grup se desprind săculețe de celofană sau șervețele de hârtie luate de vânt, zboară sticle golite în tufari sau chiar direct în apă (PET-uri sau din sticlă-sticlă), păhărelele din plastic se împrăștie și ele pe o circumferință cu raza din ce în ce mai mare.

 

Voia bună cu voia bună, dar nu sunt rare cazurile când se încinge și câte-un conflict din ăla secular, în adâncuri înfundat, dar scos la suprafață ca aurul spălat de râul de alcool și atunci mai poți asista și la o bătaie pe cinste. Să vezi atunci țipete de muiere, tacămuri care zboară în toate părțile și sticle sparte! Noroc de femei, altfel se poate ajunge și la vărsare de sânge...

 

Dar toate au un sfârșit. Vine seara și se găsește leac și de nesimțit: întunericul și... țânțarii, slavă lor! Obosiți, cinstiţii vilegiaturiști își adună ce consideră ei că au de preț, muierile își cheamă plozii de pe unde sunt. Apoi urcă în mașini și o pornesc din loc. În urma lor rămâne un vast spațiu devastat, mormane de deșeuri și un jăratec încă fumegând, răspândind în jur miros greu de masă plastică de la ambalajele aruncate pe foc. Asta ei așa strâng din urma lor...

 

Peste o zi un alt grup de nesimțiți vine acolo, dar cum nimănui nu-i place să stea în mizerie, se instalează alături... Și totul se repetă...  

Ramasitile unui chef

Ramasitile unui chef

Focuri - focuri - focuri

Focuri - focuri - focuri

A plouat cu paharele

A plouat cu paharele

Iar pe râu curg PET-uri

Iar pe râu curg PET-uri

În scorbura acestui copac a ars un foc...

În scorbura acestui copac a ars un foc...

Acesta s-a gândit sa faca un bine: a îngropat cioburile...

Acesta s-a gândit sa faca un bine: a îngropat cioburile...

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans Poveşti de-acasă
commenter cet article

commentaires

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher