Overblog
Editer l'article Suivre ce blog Administration + Créer mon blog
10 novembre 2015 2 10 /11 /novembre /2015 14:28
Timpul second-hand

Maintenant, les gens croient tous en des choses différentes. Eh oui, c’est comme ça… Les hommes ont toujours envie de croire en quelque chose. En Dieu ou dans le progrès technique. Dans la chimie, dans les molécules, dans une raison supérieure… Aujourd’hui, c’est dans le marché. Bon, admettons, on va se remplir le ventre, et après?*

Svetlana Alexievitch, La Fin de l’homme rouge ou Le Temps du désenchantement ((titlu original în rusă: Время секонд хэнд (Конец красного человека)), Actes Sud, 2013, p.209)

 

Undeva prin februarie plecam cu colegii într-o deplasare. Urma să luam avionul la o oră foarte devreme şi, trezit cu noaptea-n cap, am ieşit din casă uitând să-mi iau cartea pe care o citeam la acel moment. Ajuns la aeroport, am intrat într-o librărie să-mi aleg ceva. Şi atunci, involuntar, ochiul s-a oprit pe coperta cărţii Svetlanei Alexievitch, „La fin de l'homme rouge. Ou le temps du désenchantement” (în original cartea e cunoscută cu titlul „Время секонд хэнд”). Da, anume aşa, m-a intrigat coperta şi drapelul roşu de pe ea. Oare poate trece pe alături unul de alde mine, născut în URSS şi trecut prin Perestroïkă?

 

Numele autorului nu-mi spunea absolut nimic şi am crezut iniţial că este încă o carte-eseu din categoria studiilor despre perioada sovietică, un fel de trend oficial, în descreştere deja, care nici nu prea mă mai interesează, fiindcă majoritatea acestor cărţi apărute în occident sunt de o calitate foarte proastă, rău documentate, căci se citează reciproc, şi cu abordări unilaterale... Totuşi am luat cartea în mână şi am citit copertele. Şi am cumparat-o, în mare parte confortat în alegere şi de faptul ca i s-a atribuit prestigiosul premiu Medici în Franta.

 

Din păcate, acea deplasare s-a dovedit a fi una foarte intensă şi nu am mai apucat să încep s-o citesc. Revenit acasă, am revenit şi eu la lista lecturilor mele, iar Alexievitch s-a pomenit, într-un mod echitabil, undeva la coada acestei liste... Dar i-a venit şi acestui volum rândul câteva luni mai târziu.

 

Atunci când s-a anunţat lista pretendenţilor pentru Premiul Nobel din acest an îmi mai rămâneau circa o sută de pagini de citit, dar am avut imediat certitudinea că îl va lua. Nu mă întrebaţi din ce cauză, căci despre acest premiu, presupus literar, s-au scris destule. Pur şi simplu aşa s-au alineat astrele. Alexievitch nu putea să nu-l ia!

 

Nu am nici cea mai mică intenţie să mă lansez într-o discuţie inutilă şi astfel să mă pierd printre nenumăratele şi sterilele texte despre ce anume reprezintă Premiul Nobel, cine îl merită şi cine nu. Atâta doar: a discuta despre o carte, o opera omnia sau despre valoarea ei fără a o fi citit sau fără a fi citit opera tuturor nominalizaţilor, îmi pare de prost gust şi, în afară de evacuarea unor frustrări, nu serveşte la nimic.

 

Să revenim deci la cartea Svetlanei Alexievitch. E un must read!

 

Din păcate, am citit-o tradusă în franceză. Aş fi preferat s-o am în rusă, dar, când nu-i mai bun, e bun cum este. Cartea este una din experienţele de lectură din cele mai complete pe care le-am avut în ultimul timp. Alexievitch atacă un subiect extrem de sensibil pentru ex-sovietici: perioada de tranziţie. Bineînţeles, această carte se adresează mai cu seamă celor care au ieşit din URSS şi dacă e să fim pedanţi, focalizează textul pe Rusia, dar pentru noi, acei care încă mai privim, voluntar ori ba, „Pervyi Kanal”, rămâne perfect pertinentă.

 

Acelaşi hazard (ca să vezi: există lucruri care se întâmplă deloc...întâmplător!) a făcut ca în martie, fără a citi un rând din cartea cumpărată în februarie, să scriu un text (False Start. Tabula Rasa) în care chemam la o re-evaluare a acestei „tranziţii”. Ziceam atunci, iertată fie-mi această trimitere, deloc modestă: „Ceva a mers rău la un moment dat... Undeva ceva a fost setat greşit. La nivelul cel mai de bază, esenţial.” Subiectul respectiv, însă, mă frământă de mai demult (a se vedea „Requiem for a dream sau Povara libertăţii noastre” din 2011) şi sunt convins că numai o înţelegere a fenomenelor care ne-au măcinat în acest sfert de secol ne poate aduce explicaţiile, dar şi soluţiile!, pentru a ieşi din impasul în care ne aflăm astăzi.

 

Alexievitch nu aduce răspunsuri în cartea sa şi acesta este, după mine, unul din principalele merite ale ei. Vocea autorului nu apare decât epizodic în text, lăsând practic totalitatea spaţiului eroilor săi. Sunt ei care vorbesc. Sunt persoane vocile cărora nu le auzim practic niciodată (deşi criticii migăloşi i-ar putea reproşa „autoarei” că aceste voci sună cam uniform din punctul de vedere al registrelor vorbirii, ceea ce denotă o redactare stilistică, dar aici am face exces de zel, cum ar fi să cauţi purici la păduche), personaje ordinare care nu apar la televizor sau în presa scrisă (interesată întotdeauna de ceea ce reprezintă excepţia, singularul), destine care sunt întotdeauna înecate în statistici... Bine zicea care zicea: „Nenorocirea unui om este o tragedie. Tragedia miilor nu este decât statistică”...

 

Ceva s-a întâmplat în aceşti 25 de ani. Ceva profund, fundamental şi extrem de periculos. Svetlana Alexievitch le dă posibilitatea eroilor săi (şi aici nu contează dacă sunt ei ficţiune pură sau cât se poate de reali) să descrie o epocă. Şi să chestioneze o realitate. Soluţiile şi răspunsurile le vom găsi fiecare pentru sine. Dacă vom fi suficient de buni.

 

Dar oare nu acestea din urmă sunt distincţiile unui text profund literar? Şi la ce ar mai servi literatura, atunci?

 

* Astăzi oamenii cred fiecare în lucruri diferite. Da, asta e… Oamenii întotdeauna doresc să creadă în ceva. În Dumnezeu sau în progresul tehnic. În chimie, în molecule, într-o raţiune superioară… Astăzi, în economia de piaţă. Bine, să presupunem, ne vom umple cu toţii burţile, şi apoi? (traducere proprie)

Partager cet article

commentaires

AB 10/11/2015 19:50

Nu prea de citit. Am încercat în rusă, n-am reușit. Bănuiesc că nici dvs. nu veți fi reușit să citiți din scoarță în scoarță. Imaginea de pe copertă mă scutește de explicații. În schimb am înțeles de ce a luat premiul. Se schimbă capitalele, nu și funcționarii.

Vitalie Vovc 10/11/2015 22:23

Multam, AB ;) , pentru reactie. Cartea am citit-o din scoarta-n scoarta. pe bune! nu stiu despre ce fel de accente politice anume pomeniti. eu totusi consider ca este un volum foarte bun si chiar important. am sa va mai spun si despre un alt gând care m-a traversat (nu l-am pus in text): iata noi ne dam cu totii oameni destepti si culti (cel putin asa ne credem si nu cred ca ar trebui sa mintim, asa ne socotim noi): am citit multe carti, articole, dezvaluiri, marturii, vazut filme artistice si documentare, am facut un travaliu minutios al memoriei si suprapus propriile amintiri pe "documente", in fine am ajuns la o concluzie: URSS a fost un rau si suntem capabili sa aducem zeci de argumente. Gata. am pus punct. am trecut la altceva. Ne uitam peste timpurile de azi si gasim iarasi (ori cautam, cel putin) zeci de justificari si explicatii la ceea ce se întâmpla. cei mai prosti dintre destepti reduc totul din nou la "fostul trecut sovietic" si basta, din nou mergem mai departe. adica noi am dori sa mergem, dar nu reusim. Se fac sondaje si, hodoronc!, din nou 48% vor cu Uniunea Vamala. Se fac alegeri si, trosc!, din nou PSRM cu 21% devin cel mai mare partid politic... De ce? Ce nu functioneaza? De ce lucruri evidente pentru noi, "desteptii", nu sunt la fel de evidente si limpezi pentru toata lumea? Eu zic ca aceasta carte aduce destule piste de reflectie la acest subiect.

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher