Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
7 octobre 2015 3 07 /10 /octobre /2015 08:00
Sectanţii mei

„Trebuie să înveţi să asculţi, să observi, să cunoşti. Trebuie să fii curios. Explorarea necunoscutului este cel mai bun învăţător. Cartea şi drumul. Trebuie să învăţăm mai întîi să mirosim, să auzim, să vedem şi să pricepem. Vorbim mai tîrziu, după ce am învăţat toate acestea, mă povăţuia tata în lungile drumuri cu trenul sau cu maşina.”, Vasile Ernu, „Sectanţii”, (Polirom, 2015, p.215)

 

Am citit-o deci. Câteva zile bune m-am tot gândit ce aş punea scrie despre cartea lui Vasile Ernu. Fiindcă despre această carte chiar am vrut să scriu. Şi cum nu sunt critic literar sau cronicar la vre-o gazetă ori, şi mai bine, plătit de editură pentru a face analize elogioase, nu am teoretic nicio obligaţie să scriu despre cărţile citite. Dar singularitatea acestei mărturiri merită menţionată! Fiindcă vine cu un punct de vedere (şi ar fi corect să fie abordat anume ca atare) despre istoria noastră a tuturor. Fiindcă ne vorbeşte despre o comunitate (sau câteva comunităţi) despre care nu ştim mare lucru, or noi astăzi, în epoca în care se erijează noi şi noi cetăţi (inclusiv prin intermediul reţelelor de socializare, când fiecare îşi construieşte o micro-comunitate confortabilă de persoane care împartăşă acelaşi punct de vedere), avem nevoie ca niciodată să învăţăm a ne interesa de acei care locuiesc alături, dar care sunt sau gândesc diferit.

 

Istoria este scrisă de către învingători şi nu suferă versiuni alternative. Prin definiţie. Fiindcă nicio „istorie”, oricare nu ar fi ea, nu se povesteşte şi nu se învaţă în calitate de variantă, ci doar în calitate de adevăr absolut...

 

Am să vă aduc aici alt exemplu: ce ştim noi despre exterminarea evreilor în timpul Războuiului II Mondial? Amprenta lăsată de manualele de istorie e simplă: naziştii şi simpatizanţii lui Hitler îi exterminau. Biruitorii au trecut totul pe seama fasciştilor, naziştilor şi simpatizanţilor lor. Nu că nu ar avea dreptate... Dar câţi dintre noi ştim că partizanii roşii vânau, literalmente!, prin păduri evrei care fugeau de trupele SS de prin oraşele şi satele ocupate? Câţi ştiu că Armata Roşie, oficial!, nu dorea să înroleze evrei în rândurile sale, ei fiind suspectaţi (anticipat) de trădare şi laşitate? Şi că multi din acei care nimereau totuşi pe front erau ucişi nu de un glonte inamic, ci de propriul comisar sau îl primea în spate de la vre-un „tovarăş de arme” la prima ocazie?...

 

Dar m-am îndepărtat de subiectul cărţii... Aşa-dar, „Sectanţii”: o carte care merită citită chiar şi pentru simplul fapt că ne prezintă o viziune alternativă a istoriei. Mai bine zis, paralelă.

 

Exegeţii şi meseriaşii au să vă facă (şi au făcut deja!) analize profunde şi savante despre cartea lui Ernu. Eu însă am să vă vorbesc despre altceva. Despre sectanţii pe care i-am cunoscut eu.

 

Locuiau peste drum de buneii mei. Poartă-n poartă, cum ar veni. Nu ştiu ce fel de sectanţi anume erau. Lumea le zicea „baptişti”, dar bănuiesc că era un termen generalizator. Era o familie mai neobişnuită: Ioana şi Ilisâi, cam de aceeaşi vârstă cu buneii mei, locuiau împreună, în aceeaşi gospodărie cu fata lor, Tamara, şi soţul ei, un „venetic” din lipoveni, Tolea. Dar nu acest lucru era neordinar, ci faptul că nu toţi ai casei erau „baptişti”. Ioana şi Tamara erau. Ilisâi însă, a rămas toată viaţa lui în legea ortodoxă. Pe Tolea nu prea-l înţelegeai. Era mai degrabă cu „baptiştii”, mai vizibil şi pronunţat li s-a alăturat în timpuri mai târzii, când a început marea criză a tranziţiei. Un singur lucru mă făcea să am dubii şi anume acela că Tolea, din când în când, mai lua câte un păhărel, ceea ce „baptiştii” nu o făceau nici în ruptul capului, dar el rămânea totuşi destul de sobru, iar pe lângă ţăranii noştri, chiar şi faţă de acei care „nu erau beţivi”, trecea drept un înger la acest capitol.

 

Ne înţelegeam foarte bine cu familia lor. Atunci când mămuca cocea plăcinte sau făcea colţunaşi, ne trimitea pe noi, nepoţii, să le ducem şi vecinilor câte o strachină bună, „de pomană”. La fel făceau şi ei când pregăteau din bucate mai alese. Din câte îmi dau seama eu astăzi, Ilisâi şi tătuca Ştefan erau prieteni foarte buni. Ilisâi venea în fiecare sâmbătă la tătuca cu „un şip” de vin (căci da!, vecinii noştri, mai bine zis Ilisâi, făcea vin şi nu era deloc rău!) şi se bărbiereau unul pe altul. „Se rădeau”, cum spuneau ei. Este şi o poză cu ei amândoi pe undeva pe acasă, făcută de tata, cu tătuca Ştefan aşezat pe scaun, cu faţa plină de spumă alături de Ilisâi cu un brici în mână... Ilisâi, chiar de nu era „dat în legea lor”, era un om foarte evlavios. Cât a durat puterea sovietică el a fost acela care a îngrijit răstignirile de lemn de la cimitir. A făcut-o toată viaţa lui! Era un om tare glumeţ şi iubitor de viaţă. Parcă îl vad cum intra pe poartă, căutând „azil” în zilele când la el în casă se adunau „baptiştii” la „adunare”: „Ian, bre Ştefane, scoate un păhar de vin să mai stăm puţin de vorbă, că eu cu „baptiştii” mei nu fac treabă!”.

 

În sat „baptiştii” nu aveau biserică ori „casă de rugăciuni”, cum ziceau ei. De aceea se adunau la cineva acasă. Se rânduiau. Şi, bineînţeles, le venea şi lor rândul. Şi atunci Ilisâi pleca de acasă. Cel mai des venea la ai mei.

 

Ioana mi s-a întipărit în minte la o perioadă mai tardivă... Tătuca Ştefan nu mai era... Nici Ilisâi. S-au dus cam odată... După ce a decedat bunelul, mămuca Anica a locuit cu noi la oraş, din cauza unui handicap care o ţinea la pat. Dar când ajungeam vineri seara o luam în maşină şi mergeam cu toţii la ţară, la ea acasă. Şi atunci începea defileul. Toţi bătrânii mahalalei veneau s-o vadă. Vorbeau pe îndelete, se iertau... Era ceva mistic... În fiecare duminică îşi luau rămas bun... Doi ani la rând.

 

Venea şi Ioana. Ea era destul de rezervată de felul ei. Mai participa şi ea la discuţii, dar mai mult tăcea, ţinând strâns în poale o carte de-a lor. Nu mai ştiu care anume. Şi atunci când rămânea doar cu bunica, începea predica. Spera, probabil, s-o convertească pe mămuca, nu ştiu. Îi citea mult din carte. Poate discutau şi despre altceva, nu prea ştiu, căci noi le respectam bătrânilor un soi de intimitate, ne căutam de lucru pe afară şi, la drept vorbind, de lucru era destul la 22 de desetini de pamânt care se prelucrau doar sâmbetele şi duminicele şi care, în treacăt fie spus, în acei ani de dezmăţ, când salariile nu se plăteau cu anii, ne-au salvat de foame sigură.

 

Pe atunci „baptiştii”, „iehoviştii”, ori cine mai erau ei, deveniseră destul de insistenţi, obraznici uneori, te acostau în stradă, sunau la uşile apartamentelor, greu scăpai de ei. Acest lucru genera destulă supărare, apăruseră chiar şi un şir întreg de bancuri şi metode deocheate despre cum să scapi de ei şi ţin minte cum am întrebat-o pe bunica de ce o lasă pe Ioana s-o bată la cap atâta... Răspunsul ei mi-a fost o lecţie adevărată: „De ce să n-o las? Doar ea nu-mi spune nimic de rău! Şi-apoi să ştii că pentru ea este într-adevăr important. Ea zice că mă salvează pe mine, dar adevărul este că ea se salvează astfel pe sine însăşi. Şi chiar îmi ţine de urât. Tu de ce crezi că vine atâta lume la mine? Să mă vadă? Poate... Ei au nevoie să fie ascultaţi. Iar eu îi ascult pe toţi, dacă mă întreabă, le dau câte un sfat, deşi nu de sfaturi au ei nevoie, ci de spovedanie... Şi Ioana tot vrea să fie ascultată. Nu vezi că pleacă de la noi mai împăcată?”...

 

Şi eternul „Iartă-mă, Anică”, „Dumnezeu să te ierte, Ioană”, „Iartă-măşi tu, Ioană”, „Dumnezeu să te ierte, Anică”... Aici nu mai era loc pentru confesiuni. Aceste iertăciuni conţineau atâta metafizică cât nici un manual de filozofie nu poate să încapă...

 

Pe Tamara o ţin minte mai bine din vremuri mai timpurii. Era o femeie energică, chipeşă şi frumoasă. Avea o voce puternică şi sonoră pe care deseori o auzeam din drum atunci când vorbea cu cineva. Cânta foarte frumos. Cântări religioase, desigur, dar la acele timpuri, urechile noastre nu prea făceau diferenţa. Cu noi, picii, întotdeauna era glumeaţă şi blândă. Şi, da, un detaliu foarte important: întotdeauna avea bomboane pentru noi! Dar a existat şi o întâmplare pe care nu am s-o uit niciodată: în timpuri mai târzii, când plecase în lumea celor drepţi şi bunica, părinţii ne lăsau (salut curajul lor!) pe noi, doi adolescenţi, singuri la ţară cât durau vacanţele de vară. Acum îmi dau seama că toţi vecinii erau mobilizaţi în „monitorizarea” noastră (Iată forţa şi puterea comunităţii! Tata şi mama primeau un raport detaliat şi complet de la vecini despre ce şi cum am făcut cât ei erau lipsă, dar cum noi eram copii cuminţi, părinţii au păstrat discreţia şi nu am aflat despre acest lucru decât foarte târziu.), însă atunci aveam senzaţia unei autonomii totale timp de 5 zile până veneau ai noştri vineri seara de la Bălţi. Şi iată că într-o zi am păţit o nevoie: m-am intoxicat cu ceva... Efectele au fost destul de violente, cu pântecăreală şi vomă (iertaţi-mi detaliile) şi mă speriasem mult, iar soră-mea a fugit să caute ajutor pe mahala. Prima care a venit a fost Tamara. Mi-a făcut nu mai ştiu ce fierturi, soluţii cu bicarbonat de sodiu, m-a făcut să le beau... Ce să mai? M-a pus pe picioare. Când au venit părinţii era deja o amintire.

 

De Tolea-rusul (aşa-i ziceau în sat) îmi aduc aminte cu zâmbet. Era un bărbat uscăţiv, muncitor şi... destul de coleric. Aşa şi nu scăpase de accentul rusesc. Avea unul foarte nostim, deşi vorbea destul de corect. Şi accentul se... accentua şi devenea şi mai hazliu atunci când Tolea se enerva. Iar faptul că lumea începea involuntar să zâmbească atunci când el se indigna de ceva, îl enerva şi mai tare. Atunci dădea a lehamete din mână şi pleca acasă. Altfel era un om bun şi foarte gospodăros.

 

Tamara cu Tolea nu au avut copii. Mai târziu au luat de suflet un băiat. Era deja mare când l-au adus. Nu ştiu de unde, c-o fi de la o casă de copii, c-o fi pe linia „baptiştilor”... Dar băiatul le zicea chiar din ziua când a ajuns „mamă” şi „tată” şi era foarte muncitor. Împreună cu Tolea răsturnau munţi!

 

Cam aşa mi-au rămas în memorie „Sectanţii” mei... Oameni buni, muncitori, veseli. O casă şi o grădină îngrijită, cu flori la poartă...

 

Satul nu avea treabă cu confesiunea lor. Adică chestia asta chiar nu deranja şi nu interesa pe nimeni. Nici barem în "gura satului" nu intrau. Mai degrabă se ocupau, când îi apuca damblaua obscurantismului, de două-trei băbuţe din mahala, de lege ortodoxă, pe care le suspectau de "vrăjitorie" şi că ar lua mana de la vaci... În anii ’90 comunitatea lor devenise destul de măricică. Timpurile erau grele, dezmăţul şi alcoolismul începuse deja să bântuie prin satele noastre, de mână cu sărăcia, iar ei mai reuşeau cumva să se descurce. Suscitau chiar un fel de simpatie şi invidie, în special la femei, bărbaţii cărora o îndeseau cu păhărelul...

 

Până când nu a venit un popă cam nebun (dacă nu nebun de-a binelea), unul Rafail. Câtă ură şi zâzanie a putut aduce acel popă în sat nu a adus nimeni până la el... Cei mai mulţi râdeau de Rafail (cât face numai faptul că Rafail a umblat cu cadelniţa împrejurul iazului, „spurcat” de o ceremonie de botez a „baptiştilor”, ca să-l sfinţească la loc, chipurile), dar erau şi din acei care-l ascultau...

 

Apropo, acest Rafail şi-a făcut destul de rapid mănăstire la Nicoreni, pe locul lagărului de odihnă pentru copii, dezafectat, şi a făcut şi „carieră” în ierarhia lui Marchel...

 

Demult a fost... Au trecut mai mult de 10 ani de când nu am fost prin locurile celea... Cine ştie ce-o mai fi devenit „sectanţii” mei?...

Partager cet article

Published by Vitalie Vovc - dans CARTI&FILME
commenter cet article

commentaires

Despre PUNCT-ul din .FR

Poveşti, povestioare, gânduri, reflecţii, idei mai profunde şi mai superficiale, grave si ilariante... un punct de vedere şi doar atât. Doar un punct în imensitatea blogurilor. Doar un punct din atâtea altele dispersate în nebuloasa reală si virtuală. Doar un punct. Deşi... câte odată nu-ţi lipseşte decât un punct pentru a fi un i! 

"De sus, din vârful săptămânii,
să le rânjesc urlat, scârbos:
iubesc doar locul nu stăpânii,
precum fac câinii pentr-un os.

Şi iarăşi şapte gospodine
să dea cu bolovani în mine,
iar eu să urlu, urlu-ntruna
atât cât n-o apune luna."  Nichita Stănescu

Rechercher